Community. Intelligence. Development.

Proiecte in implementare

Jul 10, 2018

Vocabular. Concepte cheie



 

 Vocabular. Concepte cheie
 

1. Genul

2. Gender mainstreaming

3. Dreptul la autodefinire

4. Identitatea de gen

5. Socializarea de gen

6. Feminitatea și masculinitatea

7. Stereotipurile de gen

8. Rolurile de gen

9. Egalitatea dintre bărbați și femei

10. Echitatea de gen

11. Egalitatea de gen în învățămînt

12. Relațiile de gen

13. Diferența și segregarea de gen

14. Formele de degradare a femeii și femininului/bărbatului și masculinului

15. Discriminarea

16. Toleranța

17. Patriarhatul

18. Matriarhatul

19. Feminismul

20. Emanciparea

 

Genul, în accepțiunea DEX-ului, este o “categorie gramaticală care operează distincții dintre obiecte și ființe, precum și dintre ființele de sex masculin și feminin”. Această definiție vizează deosebirile biologice dintre bărbați și femei, altfel spus – sexul, care este înnăscut, constant și universal. Gender este un termen împrumutat din literatura științifică engleză, pentru a defini „genul social” ce desemnează particularități psihologice, sociale și culturale specifice femeii sau bărbatului în situație de interacțiune socială. Genul, așadar, este construcția socială și culturală a celor două categorii distincte sau subsisteme sociale: bărbați/femei. Este un comportament învățat, care se schimbă în timp în cadrul aceleiași culturi, dar și de la o cultură la alta.

 

Genul se referă la relațiile existente între femei și bărbați (de subordonare sau bazate pe parteneriat și respect reciproc), la rolurile pe care le pot realiza în viața privată și cea publică, la oportunități, responsabilități și bariere dintr-un context social concret, determinat de diverși factori: religie, cultură, etnie, clasă socială, vîrstă, perioadă istorică. Conceptul de gen presupune abordarea echitabilă a celor două categorii sociale și promovează principiul meritocrației (meritul personal derivat din competența și profesionalismul ființei umane, indiferent de sex) în aprecierea rolului și statutului femeii și al bărbatului. Conceptul gender mainstreaming este relativ nou în literatura referitoare la gen și la politicile de gen. La noi el este puțin cunoscut și l-am putea traduce astfel: „integrarea perspectivei de gen în toate politicile, programele și instituțiile” sau „abordarea integratoare a egalității de gen.

 

Necesitatea cunoașterii termenului decurge din premisa că societatea în care trăim este dominată de bărbați și că ea funcționează fără a ține cont în mod egal de nevoile, interesele și punctele de vedere ale ambelor genuri. Ca urmare, gender mainstreaming nu înseamnă constituirea unei societăți matricentrice sau matriarhale, ci luarea în considerare a perspectivelor ambelor genuri în funcționarea unei societăți.

 

Spre deosebire de alte abordări bazate pe ideea de „gender equality – egalitate între sexe”, adică pe ideea că cele două genuri trebuie tratate la fel, gender mainstreaming insistă tocmai pe specificitatea nevoilor celor două genuri. Diferența dintre politica de egalitate și politica de gender mainstreaming este foarte bine redată în următorul citat: „Tratamentul egal își are rădăcina în ideea că femeile și bărbații trebuie tratați la fel. Totuși, în practică aceasta înseamnă adesea că femeile sînt tratate în același fel cu bărbații. Cu alte cuvinte, bărbații reprezintă norma. A trata femeile și bărbații la fel nu e același lucru cu a-i trata egal.”

(Adaptat după G. Ghebrea ș.a., Politici de gen în România)

 

Dreptul la autodefinire reprezintă o altă coordonată a conceptului de gen și se referă, în special, la femei. De-a lungul istoriei acestea au fost private de șansa de a spune ele însele (și nu bărbații) cine sînt. Bărbatul a construit categoria de “femeie” nu prin ea însăși, ci în raport cu el – Subiectul, Absolutul. În rezultatul respectivei abordări, femeia este percepută ca fiind Celălalt și inferioară lui – ideologie de gen care nu mai poate fi tolerată într-un stat de drept și echitabil.

 

Identitatea de gen este un proces complex și continuu de interacțiune între sine și ceilalți, ce permite ființelor umane să constate asemănările și deosebirile dintre ele, să interiorizeze psihologic trăsături feminine/ masculine și, implicit, rolurile sociale pe care le dețin, așteptările asociate femeilor/bărbaților. Identitatea de gen interacționează cu celelalte identități: etnică, religioasă, politică etc.

 

Socializarea de gen este o componentă a procesului general de socializare prin care se învață, se asimilează și se transmit normele de gen ale momentului și locului, încurajîndu-se sau descurajîndu-se anumite comportamente și atitudini de gen, considerate potrivite din punct de vedere social și cultural. Prin intermediul proceselor complexe de socializare și autosocializare de gen, indivizii își dobîndesc (învață și își interiorizează) identitatea de gen. Socializatorii direcți (părinții) și indirecți (prietenii, literatura, televiziunea, limbajul, jucăriile, muzica etc.) produc socializarea diferențiată a fetelor/femeilor și a băieților/ bărbaților prin mecanisme specifice (tratament diferențiat, identificare).

 

Feminitatea și masculinitatea sînt două concepte asociate, articulînd dimensiunea sexuală cu cea de rol social. Devenirea umană este în corelație cu un set de reguli ce guvernează comportamentul și înfățișarea femeilor/bărbaților. Aceste reguli subsumează existența feminină “eticii grijii”, sacrificiului de sine pentru realizarea celuilalt (soț, copii) și conformării la un model masculin de atractivitate sexuală. Existența masculină este asociată “eticii dreptății”, controlului, deciziei și modelului singular în accepțiunea culturii patriarhale.

(Adaptat după O. Dragomir, Lexicon feminist)

Stereotipurile de gen pot fi deținute prin: “convingerile, ideile, credințele pe care le au oamenii dintr-o societate în privința atributelor și așteptărilor comportamentale ale bărbaților și femeilor”. Ele se împart în două categorii:

a) culturale – imagini formate sub influența propriei noastre culturi prin intermediul școlii, bisericii, cărților, filmelor, muzicii, presei și, mai nou, publicității. Cercetările de referință din domeniu, precum și cele efectuate de noi (vezi L.Handrabura, Stereotipuri de gen în mass-media, în Didactica Pro..., nr. 2 (24), 2004, p. 53-55 și nr. 1 (27), 2005, p. 114-126), indică asimetrii de imagine. Deși femeile constituie mai mult de jumătate din populația lumii, ele sînt subreprezentate ca imagine publică, fiind persoane pasive, cu influență slabă, subordonate. Bărbații însă sînt reprezentați ca persoane active, cu influență, ca experți și conducători.

b) personale – propriile noastre convingeri în ceea ce privește trăsăturile bărbătești și cele femeiești sau cum este și trebuie să fie un bărbat și o femeie. Acestea sînt, în mod obișnuit, următoarele:

 

Trăsături bărbătești

 

Trăsături femeiești

 

Independență

Raționalitate

Agresivitate

Obiectivitate

Încredere în sine

Spirit de competiție

Capacități analitice

Înclinație spre esență

Înclinație spre științe

Tărie

Ambiție

Autoafirmare

Dependență

Emotivitate

Blîndețe

Subiectivitate

Nevoie de protecție

Teama de a nu-i răni pe alții

Sensibilitate la context

Înclinație spre detaliu și aparență

Slăbiciune

Înclinație spre arte

Tact

Grijă față de alții

 

Sîntem înclinați să aplicăm judecăți stereotipe atunci cînd știm foarte puține lucruri despre cineva. De exemplu, dacă într-o emisiune TV consacrată unei dezbateri publice sînt cîteva femei și mai mulți bărbați, ne așteptăm ca ele să aibă un rol mai degrabă decorativ.

Care sînt riscurile stereotipurilor de gen?

1. Ele suprasimplifică, duc la exagerări și la judecăți greșite.

2. Femeile sînt considerate ca mai puțin capabile de performanță.

3. Stereotipurile tind să devină profeții care se autoîmplinesc.

4. Explicația succesului și eșecului este influențată de gen.

(Adaptat după M. Miroiu, Gen și societate)

 

Rolurile de gen sînt activitățile pe care trebuie să le facă băieții, respectiv fetele, datorită diferențelor de sex. La noi, ca și în majoritatea țărilor, bărbații au, în general, doar un rol productiv (activități plătite: serviciu, afaceri etc.). Femeile au atît un rol productiv, cît și unul reproductiv. Ne referim la nașterea, îngrijirea și educarea copiilor. De asemenea, femeile sînt implicate în așa-numitele “treburi femeiești”, activități casnice, neplătite. Cu toate că în ultimii ani munca casnică s-a redus considerabil grație dezvoltării sistemului de deservire socială și noilor tehnologii, volumul acesteia oricum este mare. Cercetările de specialitate estimează că menajul solicită circa 30 ore săptămînal în țările dezvoltate și circa 40 ore în cele postsocialiste, inclusiv în Moldova. În general, sarcina totală de muncă a femeilor alcătuiește 70-80 ore pe săptămînă, ceea ce reduce substanțial volumul timpului liber al femeilor, care este de 1,5 ori mai mic decît al bărbaților. Studiul sociologic Statutul femeilor în Republica Moldova scoate în evidență faptul că majoritatea femeilor (42,28%) lucrează circa 6-8 ore la locul de muncă, iar 29,34% sînt ocupate cu menajul în jur de 4-6 ore pe zi. Astfel, femeile muncesc aproximativ 10-14 ore pe zi, avînd, practic, o dublă zi de muncă – la serviciu și acasă.

Rolul comunitar se referă la un alt set de activități. Acestea sînt realizate, de regulă, de femei, la nivelul comunității și nu sînt plătite, ci făcute voluntar: organizarea serbărilor școlare, îngrijirea bătrînilor, ajutorul dat la botezuri, nunți, înmormîntări etc.

Orice rol de gen presupune anumite responsabilități. Ele diferă de la o cultură la alta și se schimbă în timp. De exemplu, în țările Europei Occidentale, sub influența transformărilor socio-culturale, tot mai mulți bărbați consimt că este echitabil să-și asume roluri casnice și comunitare. În Republica Moldova responsabilitățile femeii sînt multiple și neechitabile. Școala le încurajează prin recomandările puternic diferențiate ale meseriilor pentru fete (asistentă medicală, coafeză, secretară, profesoară, contabilă, baby sitter ș.a.) și băieți (informatician, politician, teolog, mecanic auto, polițist etc.), care transpar foarte clar la orele de educație tehnologică, dar și din conținuturile și imaginile manualelor la diverse discipline. În rezultatul unei asemenea politici, constatăm o segregare profesională a locurilor de muncă, concentrarea bărbaților în diferite tipuri de activități și limitarea femeilor la o gamă restrînsă de ocupații (segregare orizontală) și la niveluri inferioare de responsabilitate, subordonate (segregare verticală – ierarhică). Acest fenomen implică, desigur, o discriminare de gen, sesizată atît de femei, cît și de bărbați.

 

Conceptul egalitatea dintre bărbați și femei presupune un nivel egal de autonomie, de responsabilitate și de participare a ambelor genuri umane în toate sferele de activitate. Egalitatea genurilor a fost definită ca „faptul de a oferi fetelor și băieților, femeilor și bărbaților drepturi egale, șanse egale, condiții și tratamente egale în toate domeniile vieții și de activitate socială”. Este esențial să se înțeleagă că, într-o oarecare măsură, modul de viață al femeilor diferă de cel al bărbaților din cauza funcției de reproducere a femeilor. Dar problemele nu se limitează la existența acestor deosebiri. Pentru definirea egalității între femei și bărbați sînt principiale două aspecte: construcția socială a genului (masculin sau feminin) și relația între sexe. Important e să ne asigurăm că definiția socială a sexelor include ideea diferenței, fără a se sprijini pe o ierarhie ce plasează bărbații la nivel superior. Ea implică constituirea unui adevărat parteneriat femei-bărbați și o împărțire a responsabilităților în vederea eliminării dezechilibrelor existente în cadrul vieții publice și private. Este vorba de aplicarea componentelor și talentelor fiecărui cetățean, astfel încît femeile și bărbații să participe, în egală măsură, la construcția sau reconstrucția societății și la rezolvarea problemelor existente. Pentru a se dezvolta, societatea trebuie să folosească resursele și capacitățile tuturor membrilor săi. Egalitatea între femei și bărbați, parte integrantă a drepturilor persoanei, este un principiu ce trebuie apărat și promovat fără încetare. Existența și menținerea sa nu sînt posibile decît în cadrul unui proces constant de repunere în discuție și redefinire.

 

Obiectivele care trebuie realizate, pentru respectarea acestui principiu, sînt:

A. recunoașterea și respectarea neabătută a drepturilor femeilor, parte integrantă a drepturilor general-umane;

B. dezvoltarea și ameliorarea reprezentativității democratice;

C. independența economică a femeilor;

D. educația.

 

Astăzi tot mai mulți specialiști în problematica de gen pledează pentru utilizarea termenului echitate de gen în locul celui de egalitate de gen. Argumentele sînt următoarele:

 

Egalitate

Echitate

  • Principiu potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri, prevăzute de regula de drept.

• Femeile au dreptul, pot și trebuie să facă același lucru ca și bărbații în diferite instituții și practici.

  • Femeile sînt capabile să atingă idealurile și să urmeze normele și rolurile masculine în condițiile patriarhale ale relațiilor de gen, chiar dacă au obținut dreptul să fie subiecți ai cunoașterii, moralei, politicii.
  • Posibilitatea femeii să performeze funcții bărbătești – abordare androcentristă.
    • Egalitate, dreptate, nepărtinire.
    • Comportare bazată pe respectarea reciprocă a drepturilor și obligațiilor, pe satisfacerea în mod egal a intereselor fiecăruia.
    • Accentul cade pe dreptate și corectitudine, nu doar pe egalitate. Este o dovadă de egalitate ca femeile să urmeze valori și norme masculine, dar nu este o dovadă de dreptate.
    • Corect este ca femeile să fie subiecți ai istoriei, ținînd cont de experiența lor ca femei, de particularitățile vieții lor.
    • Corect este ca ele să participe ca partenere prin diferență la construcția instituțională, normativă, la producerea cunoașterii.
 

 

Egalitatea de gen în învățămînt.

În contextul sistemului de învățămînt actual se poate constata cu ușurință că preocuparea pentru aspectele de gen este minimă, acestea fiind mai greu sesizabile de către cadrele didactice și elevii implicați în activitatea școlară. Aspectele evidențiate la analiza succintă a unor documente școlare (manuale și curricula) au condus la următoarele concluzii:

  1. La nivelul materialelor studiate se poate vorbi despre invizibilitatea de gen, ca formă de sexism curricular, materializată prin:
  • • nealocarea unui spațiu explicit (nu se pot identifica nici titluri, nici teme, nici mesaje care să se refere clar la probleme de gen);
  • • indiferența privind problematica de gen (la nivel de limbaj).

2. Gradul de invizibilitate asupra problematicii de gen este atît de avansat, încît alte aspecte legate de sexismul prezent (stereotipizare, selecție și prezentare denaturată a realității, fragmentare și izolare) sînt estompate.

3. Educația pentru problemele de gen nu este prezentă ca o preocupare permanentă.

4. Anumite potențialități de gen există la nivelul unor materiale didactice, dar acestea nu sînt valorificate datorită lipsei de „conștiință de gen” a cadrelor didactice și a lipsei de conținut de gen a materialelor.

5. Elevilor nu li se dezvoltă o sensibilitate de gen, nu li se oferă un minim de cunoștințe pentru a aborda problematica de gen.

6. Efectele cumulative ale ignorării problematicii de gen în curriculum, manuale etc. sînt periculoase – producînd, la nivelul grupurilor marginalizate, implicații indezirabile de tipul profețiilor care se autoîndeplinesc. Ele reproduc, per ansamblu, modelul cultural saturat de prejudecăți și atitudini sexiste (multe dintre ele discrete, dar nu mai puțin dăunătoare). Lipsa dimensiunii de gen în manualele analizate succint este un exemplu al efectelor cumulative ale acestei ignoranțe.

7. La nivel de pregătire, se propune un model de educație vizînd problematica gender de tip reactiv, de supraviețuire. „A fi în rînd cu lumea” – a asimila obedient, necritic stereotipurile, normele și ideologiile de gen, pare să fie mesajul educațional fundamental.

 

O altă latură importantă a educației de gen în școală o constituie abordarea diferențiată a elevilor și a elevelor de către profesori. Principiul egalității de gen fiind eclipsat de prejudecăți și stereotipurile dintre cele mai neașteptate, “favorizînd” cînd categoria de sex, cînd pe cea de gen. Astfel, există situații în care fetele au, cu precădere, avantaje (de exemplu, scutire de anumite munci fizice pentru că sînt “mai slabe”) și altele în care băieții sînt cei privilegiați (de exemplu, exonerarea de sarcini “casnice” cum ar fi îngrijirea florilor, aceasta fiind considerată o activitate “feminină”). Anumite decalaje apar și cu referire la procesul de evaluare care, fiind totuși unul subiectiv, are anumite specificități și în funcție de variabila “sex”. Mai cu seamă pentru faptul că evaluarea continuă să fie “pedeapsă sau recompensă”, uneori în funcție de sex, se poate produce “iertarea” sau “mila” (în general pentru băieți, ei nefiind prea cuminți și disciplinați) și “stimularea” (în special pentru fete, pentru că sînt silitoare, conștiincioase, serioase, cuminți). De asemenea, sînt diferențiate și recomandările pe care le formulează profesorii privind meseriile viitoare ale băieților și ale fetelor. Astfel, în discuțiile despre orientarea profesională și vocațională a discipolilor se vehiculează cu “meserii doar pentru băieți” (informatician, pilot, teolog, politician, ofițer, arhitect etc.), “meserii doar pentru fete” (asistentă medicală, coafeză, traducătoare, contabilă, psihologă, secretară, fotomodel etc.) și “meserii recomandate pentru ambele sexe” (actor, bucătar, contabil, învățător etc.). O asemenea abordare este gravă, deoarece presupune implicit că activitatea didactică este dispusă să facă oricînd diferențieri. Alarmant este faptul că profesorii recomandă, de regulă, fetelor meserii cu caracter pasiv, necreator, de rutină, de îngrijire a celor neajutorați sau care să le pună în evidență calitățile estetice. În timp ce băieții primesc recomandări care să corespundă cu stereotipul masculin; meserii în care sînt dezirabile forța, activismul, agerimea și competitivitatea. Cum se întîmplă că școala continuă să promoveze asemenea modele? Literatura de specialitate (de exemplu, lucrările lui P. Bourdieu, 1999) consideră școala un factor al conservării structurilor de manifestare a dominanței masculine, alături de biserică și stat. Probabil, aceste explicații sînt relevante și pentru învățămîntul din țara noastră. O altă particularitate a sistemului educațional autohton este faptul că personalul didactic este feminizat la bază (învățămînt preșcolar, școală generală, liceu) și masculinizat la vîrf (învățămînt universitar și management educațional). Munca de realizare a obiectivelor reformei educației constituie atributul femeilor, în timp ce activitatea de concepție este preponderent masculină.

 

Analizele sumare par să sugereze faptul că, prin modul în care sînt pregătiți, elevii, viitorii adulți, vor practica ulterior, neintenționat de cele mai multe ori, un conservatorism habitual mai mare decît ar trebui. Și asta în contextul în care Republica Moldova se pregătește pentru intrarea în diverse structuri europene, unde normele și principiile egalității/echității de șanse nu sînt doar stipulate formal, ci asumate la nivelul individului și al societății și prin intermediul unei educații sensibile la problematica de gen. (Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, Studiu preliminar Egalitate gender și mandatarea femeilor, Chișinău, 2003) Noua paradigmă de gen promovează relațiile parteneriale de gen în locul celor patriarhale.

În ce constă diferența dintre acestea?

Relațiile patriarhale

 

Relațiile parteneriale

 

– relații de dominare-supunere:

cel care domină

– bărbatul, cea care se supune – femeia;

– în plan logic este logica lui „sau-sau”;

– în plan moral: – morala „se cuvine ca…” cel care face norma poate fi doar bărbatul, înzestrat cu rațiune și apt a discerne; femeia poate fi doar obiect al moralei, cea care se supune;

– se aplică morala dublului standard (norme diferite, tratament inegal de gen) – legiuitorul este autoritatea masculină (care face legea, norma), astfel încît aceasta să fie în avantajul său;

– în plan valoric: – între genuri nu este loc pentru echitate;

un gen (masculinul) este superior celuilalt (femininul) – „bărbatul este capul familiei”; – în planul acțiunii:

– autoritatea (masculinul) dictează, iar celălalt (femininul) se supune, execută ceea ce i se cere și ceea ce „se cuvine”;

– EL-EA, există fiecare în parte, nu există NOI.

– relații de reciprocitate între persoane libere și autonome; bărbatul și femeia sînt parteneri egali;

– în plan logic: logica lui „și-și”, a demersului în comun;

– în plan moral: – morala convenirii, a înțelegerii, fiecare partener aduce ceva personal în relație, se construită astfel încît și EL, și EA sînt atît subiect, cît și obiect;

 – se aplică morala standardului unic, al tratamentului egal de gen;

– acțiunea este afirmativă;

– legiuitorul, femeie sau bărbat, face legea sub „vălul ignoranței”, fără a ști că va fi părinte de fată sau de băiat;

în plan valoric: – cele două genuri sînt parteneri egali;

– toleranța, respectul reciproc, încredere în sine, respect față de sine și față de celălalt;

– în planul acțiunii: – se comunică, se negociază, se decide împreună și de comun acord;

– EL și EA devin împreună NOI.

 

Termenii diferența și segregarea de gen relevă deosebirile dintre bărbați și femei din perspectiva a trei dimensiuni: a) accesul la viața publică; b) accesul la piața muncii salariale; c) accesul la politicile asistențiale.

Tradițional, diferențele de gen se explică prin capitalul mai scăzut de educație, calificare și experiență în muncă a femeilor (capitalul uman). Segregarea de gen conduce la excluderea sau marginalizarea femeilor de la profesii sau poziții profesionale aducătoare de venituri mari și de prestigiu ridicat.

Explicațiile acestei situații se concentrează în jurul problemei dublei poveri sau a dublei zile de muncă. În culturile patriarhale, femeilor le revine responsabilitatea pentru munca domestică și creșterea copiilor, fapt care le consumă resursele de timp necesare dedicării profesionale (în carierele universitare, de exemplu, acest lucru este evident).

Modelul excluderii: femeile sînt excluse din funcții bine plătite din motive socio-culturale. Femeile sînt identificate cu lucrători mai puțin importanți, profesioniști de mîna a doua. În cadrul învățămîntului universitar ele sînt minoritare în poziții de prestigiu academic (profesori, decani, rectori). Modelul aglomerării: femeile sînt „îngrămădite” spre profesii și poziții mai puțin dezirabile, cele de care bărbații vor să se descotorosească (în mediul academic: seminarii, cercetarea de laborator, practica cu studenții, pregătirea pedagogică).

Segregarea de gen nu poate fi depășită fără

a) parteneriatul de gen în viața privată;

b) schimbarea percepției despre importanța unor munci (cele de educație, îngrijire);

c) norme și instituții pentru șanse egale;

d) o politică de recrutare și promovare a femeilor și de paritate de gen în ierarhiile între profesii și în interiorul unei profesii.

(Adaptat după V. Marinescu, Lexicon feminist)

 

Formele de degradare a femeii și femininului/bărbatului și masculinului sînt: abuzul emoțional,

  • hărțuirea sexuală,
  • sexismul,
  • limbajul sexist,
  • violența domestică (casnică),
  • violul,
  • prostituția,
  • pornografia,
  • traficul de ființe umane

– fenomene explicate și analizate astăzi frecvent în toate mijloacele de informare în masă și studii de specialitate.

 

Abuzul emoțional se definește ca orice formă de violență, agresiune sau o traumă mai degrabă de natură emoțională și psihologică, decît de natură fizică. Abuzul emoțional implică un model de comportament continuu și stabil față de o persoană, comportament ce devine o trăsătură dominantă a vieții sale.

Forme ale abuzului emoțional sînt:

• rejectarea – refuzul de a recunoaște valoarea sau calitățile unei persoane, comunicarea cu alte persoane, devalorizarea ideilor și sentimentelor sale; tratarea diferențiată a unei persoane față de colegi, ceea ce sugerează resentiment, rejecție, nemulțumire;

• deprecierea unei persoane – insultarea, ridiculizarea, imitarea unui comportament care aduce prejudicii identității, demnității și încrederii în sine a persoanei;

  • • terorizarea unei persoane – amenințarea, producerea unor sentimente de teamă, frică pronunțată, intimidarea, plasarea sau amenințarea cu plasarea persoanei într-un mediu ostil, periculos sau privarea ei de libertate;
  • • izolarea – separarea persoanei într-o anumită parte a casei, limitarea implicării în deciziile familiei sau în deciziile cu privire la propriul viitor, interzicerea accesului la finanțele personale, la copii, la mobilități;
  • • corupția, exploatarea – socializarea persoanei astfel încît să accepte idei/să adopte comportamente care contravin legii. Folosirea unei persoane pentru obținerea de avantaje/profit; antrenarea, educarea ei pentru a servi interesele abuzatorului și nu pe cele ale copilului.
  • • neacceptarea responsabilității emoționale – eșecul în a acorda atenție și suport celuilalt într-o manieră sensibilă, responsabilă; afișarea unei atitudini/conduite detașate, neimplicate; interacțiuni emoționale cu celelalte persoane aflate în relații apropiate numai atunci cînd este absolut necesar, ignorarea nevoilor emoționale ale celorlalți.

 

Abuzul emoțional însoțește întotdeauna celelalte forme de abuz, dar poate apărea și izolat, distinct de celelalte.

Orice abuz – neglijare, abuz fizic, sexual sau verbal – are importante consecințe psihologice. Similar altor forme de violență în relații, acei care au mai puțină putere fizică, femeile, copiii și bătrînii, sînt cel mai adesea victimele abuzului emoțional.

Au fost identificate două tipuri de abuz emoțional ale căror victime sînt îndeosebi femeile: abuzul din partea partenerului de viață și hărțuirea la locul de muncă.

Componentele cele mai frecvente ale abuzului emoțional asupra femeilor sînt: limitarea libertății; amenințările fizice; amenințările cu privire la copii; umilirea; crearea unei dependențe totale de partener (bărbatul o face pe femeie să creadă că el este singura persoană care are grijă de ea, care o protejează și o iubește); manipularea psihologică ce are drept scop inducerea unei stări de incertitudine și de confuzie cu privire la propriile capacități și judecăți, sugerînd chiar existența unei instabilități emoționale, care o va îndepărta de propriii copii și prieteni; abuzul financiar ce implică dependența financiară totală a victimei de abuzator, ca mijloc de control al acesteia.

Femeile abuzate fizic declară cel mai adesea că abuzul emoțional este mult mai debilizant decît cel fizic. Abuzul verbal ca ridiculizarea, insultarea, țipatul, umilirea au efecte negative de durată asupra stimei de sine și contribuie la instaurarea sentimentelor de neajutorare, autoblamare. Abuzul emoțional este dificil de detectat; în identificarea lui este deosebit de importantă înțelegerea simptomelor care apar frecvent drept consecință a acestuia: depresie, retragere/izolare, stimă de sine scăzută, anxietate, teamă/nesiguranță, agresivitate, instabilitate emoțională, probleme/tulburări ale somnului, somatizări, pasivitate excesivă, tentative/discuții despre sinucidere, violență, abuz de substanțe, evitarea contactului vizual.

Prin hărțuire sexuală se înțelege exercitarea unor presiuni de natură sexuală. Este vorba fie de cererea unor favoruri sexuale, fie de formularea unor observații indecente, fie de comiterea unor gesturi și acțiuni supărătoare. Aceste presiuni au loc, de obicei, într-un context de inegalitate de putere. Cel mai adesea, hărțuirea sexuală se exercită la locul de muncă și este asociată unui șantaj umilitor. Identificarea hărțuirii sexuale trebuie să țină seama de faptul că presiunile sexuale nu sînt dorite de persoanele asupra cărora ele sînt exercitate.

Din pricina stereotipurilor sexuale, delimitarea hărțuirii sexuale de comportamentele considerate normale este uneori dificilă. Două mituri contribuie la confuzia dintre normal și deviant. Primul vede în bărbat o persoană cu dorințe sexuale mai puternice decît ale femeii și deci este firesc ca el să încerce cucerirea „prăzii”. Al doilea vede în femeie o persoană care, de fapt, cere și merită în mod firesc să fie cucerită prin orice mijloace. Astfel, hărțuirea sexuală este deseori interpretată, mai ales de bărbați, ca manifestare a atracției sexuale.

Rămîn totuși cîteva criterii obiective care pot identifica hărțuirea sexuală: absența consimțămîntului, inoportunitatea, caracterul ofensator și insistent, lipsa de rezonabilitate. Actualmente, în Republica Moldova și România, hărțuirea sexuală nu este sancționată juridic. O primă cercetare sociologică, aplicată pe un eșantion de 206 femei, a fost realizată în 2006 de Asociația Femeilor pentru Paritate și Democrație. Studiul Mariei Streche Hărțuirea sexuală ca fenomen al discriminării de gen – studiu, analize și realizări demonstrează că fenomenul dat este perceput de femei ca o problemă publică acută și ca o formă a violenței sexuale. Absența respondenților bărbați influențează asupra relevanței rezultatelor și a percepției fenomenului din perspectiva ambelor genuri implicate.

Sexismul reprezintă ideologia supremației bărbătești, cu întregul set de credințe care o alimentează. Patriarhatul este forma de organizare socială care întărește această ideologie. Termenul sexism a devenit proeminent în dezbaterile anilor ’60, cu referire la aranjamente sociale, politici, limbaje și practici impuse de către bărbați și prin care se exprimă credința sistematică, adesea instituționalizată, că femeile sînt inferioare și bărbații superiori. Sexismul se exprimă în religie, mituri, legi, instituții, filozofie, politică, prin reacții cotidiene în privința genului.

Limbajul sexist conține nu doar expresii care exclud, jignesc sau trivializează femeile, ci și un vocabular cu aceleași efecte. Limbajul sexist este folosit de multe ori neintenționat, din ignoranță sau nepăsare (de exemplu, doamna ministru, doamna rector, doamna director, doamna profesor în locul celor adecvate doamna ministră, doamna rectoră, doamna directoare, doamna profesoară). Situația este mai simplu de exemplificat în limbile care permit acordul de gen.

Modul diferit de numire a femeilor de către bărbați, mai ales în spațiul public, cu numele mic sau apelative de alint (dragă, drăguță, scumpă doamnă/domnișoară) este, de asemenea, considerat o formă de limbaj sexist, chiar dacă aparent un asemenea limbaj este bine intenționat și prietenos. El reflectă, de cele mai multe ori, întărirea unei poziții de autoritate, în care femeile sînt tratate ca subordonate, deși cu condescendență. Un astfel de tratament lingvistic nu este reciproc. Femeilor nu li se îngăduie în mod tradițional să se adreseze public bărbaților cu formule ca drăguțule, domnișorule, scumpe domn, fără să li se submineze autoritatea și poziția prin folosirea unui limbaj considerat a fi ironic (în cel mai bun caz), sau chiar obraznic.

Violența domestică include toate actele de violență dintr-o relație de tip familial între rude de sînge, rude prin alianță, soți sau concubini. Indiferent de factori ca etnia, mediul cultural de proveniență, educația, culoarea pielii, starea economică, femeile sînt victime predilecte ale violenței domestice, sintagma folosindu-se în vorbirea curentă pentru a desemna, de obicei, violența bărbatului împotriva partenerei sale.

Violența domestică se poate manifesta prin:

1. abuz fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la mutilarea genitală feminină la uciderea soției după moartea soțului sau infanticidul feminin;

2. abuz sexual: viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;

3. abuz psihic și emoțional: intimidări, amenințări (inclusiv la adresa copiilor sau altor rude apropiate), agresiune verbală, umilire constantă, folosirea poreclelor, distrugerea demonstrativă a unor obiecte, lovirea animalelor domestice, confiscarea obiectelor personale, afișarea ostentativă a armelor, șantajul, izolarea de familie, prieteni;

4. abuz economic: lipsirea de mijloace de subzistență (hrană, medicamente), refuzul de a contribui la susținerea familiei, împiedicarea femeii să meargă la slujbă sau să lucreze, luarea cu forța de către partener a banilor cîștigați de femeie, lipsirea femeii de orice control asupra bugetului comun.

Violența domestică este perpetuată de factori:

– culturali: socializarea de gen (presupune atribuirea de roluri precise femeilor și bărbaților), considerarea bărbaților ca superiori apriori femeilor, considerarea familiei ca sferă privată, controlată de bărbat, „capul familiei”;

– economici: dependența economică a femeilor de partenerii lor; accesul limitat la resurse financiare, la slujbe și la educație;

– legali: lipsa unor reglementări legislative adecvate, care să sancționeze violența în interiorul cuplului și discriminarea femeii în societate; proceduri legale greoaie și defavorizante în cazul divorțului și solicitării custodiei copiilor; neimplicarea poliției în cazurile de violență domestică;

– politici: subreprezentarea femeilor în parlamente, instituții publice; considerarea violenței domestice, în particular, și a problemelor femeilor, în general, ca fiind subiecte de minim interes politic; valorizarea excesivă a familiei, prin limitarea intervenției statului în viața acesteia; neimplicarea femeilor în viața politică.

Violul se referă la actul sexual (vaginal, anal, oral) impus cuiva – adult sau copil, femeie sau bărbat – prin violență, amenințare sau constrîngere. Violul reprezintă, alături de hărțuirea sexuală și violența domestică, o experiență predilect feminină. Refuzul, lipsa consimțămîntului constituie diferența esențială dintre viol și actul sexual voit. În centrul discuțiilor purtate în societate și în tribunale se află însă ideea de credibilitate a victimei; aceasta trebuie să dovedească că a fost vorba de un „viol real”, adică nu și-a încurajat prin diverse mijloace agresorul/agresorii.

Violul reprezintă o expresie a sexismului și a inegalității existente între bărbați și femei. Armele bărbatului sînt date de forța lui fizică și de frica femeii. Astfel, violul sau amenințarea violului devine o modalitate eficientă de control social al femeilor, negîndu-li-se dreptul de control asupra propriului corp și limitîndu-le libertatea de mișcare.

Pentru femei, violul înseamnă o experiență traumatizantă, motiv pentru care încă din copilărie sînt „socializate pentru viol”, ele „învățînd” o serie de reguli privind locurile pe care le pot frecventa, măsurile de evitare a pericolelor la care se expun dacă circulă neînsoțite seara sau în timpul nopții ș.a.m.d.

În ceea ce privește violul, în societatea contemporană continuă să existe mai multe prejudecăți, care nu fac altceva decît să inducă ideea că întreaga vină pentru agresiunea suferită revine femeii:

1. femeile spun „nu”, dar înțeleg „da”;

2. violul reprezintă o fantezie sexuală pe care o au, în egală măsură, atît femeile, cît și bărbații;

3. bărbatul a fost „provocat” de comportamentul sau vestimentația femeii.

 Aceste prejudecăți sînt întărite și perpetuate de imaginile pornografice difuzate de mass-media; pornografia susține, între altele, că femeile incită, încurajează, cer și chiar au nevoie de violență sexuală. Aproximativ jumătate din violuri sînt comise de bărbați pe care femeia îi cunoaște și în care are încredere: un prieten, o rudă, soțul.

În cazul violului între soți, situația nu a fost încă reglementată juridic decît în puține țări din lume. Violul conjugal (marital) a fost luat în discuție în mod public abia în ultimele două-trei decenii. Pînă atunci se considera că nu se poate vorbi de viol în cadrul căsătoriei, pentru că soția are îndatorirea conjugală de a avea relații sexuale cu soțul său, legătura căsătoriei garantînd în principiu consimțămîntul părților.

(Adaptat după O. Dragomir, M.Miroiu, Lexicon feminist)

Patriarhatul.

Femeile au făcut istoria alături de bărbați, dar odată ce consemnarea istoriei se bazează pe documente scrise, iar la scris femeile nu au avut acces pînă în trecutul recent, contribuția lor lipsește, cu mici excepții. Istoricii au fost bărbați, ei au fixat ce li s-a părut relevant ca experiență a bărbaților, activitatea femeilor fiind mai degrabă ignorată sau neglijată. Femeile par astfel marginale în construirea civilizației și neesențiale în ce privește faptele cu semnificație istorică. Istoria e povestită de jumătatea bărbătească a umanității și doar din punctul ei de vedere. Din jumătatea aceasta lipsesc cei care nu au făcut parte din elita de rasă, de clasă (de exemplu, tratatele de Istorie universală în care contribuția țărilor central- și est-europene este neglijată).

„Este adevărat că femeile și bărbații au suferit excluderi și discriminări din cauza clasei. Dar nici un bărbat nu a fost exclus de la dosarul istoriei din cauza sexului lui, în schimb, femeile – da.” Acest gen de excludere se regăsește și în construcția religiei, filozofiei, politicii. Prima formă de dominare a fost cea a bărbaților asupra femeilor și ea a servit drept model-cadru pentru celelalte forme. Cele dintîi coduri de legi au pus bazele instituționale ale subordonării sexuale (cu acceptul și sub oblăduirea statului). Femeile au cooperat cu acest sistem din diferite motive: frică, dependență economică de capul familiei, apartenență la clasă superioară, diviziune între femei respectabile (conformiste) și nerespectabile (nonconformiste). Relația între bărbați și mijloacele de producție a fost directă, iar între femei și mijloacele de producție a fost mediată prin bărbați.

Devalorizarea simbolică a femeilor în relație cu divinitatea a devenit metaforă fondatoare a filozofiei și civilizației creștine, iudaice și musulmane. Departe de a fi doar un fenomen istoric, patriarhatul persistă în organizarea instituțiilor și în practicile cotidiene. Pe scurt, organizarea de tip patriarhal face din bărbat, la orice nivel, “capul” femeii. Termenul care i se opune nu este cel de matriarhat, ci cel de parteneriat de gen. O perspectivă feministă face deopotrivă capabili bărbații și femeile să își elibereze mintea de gîndirea patriarhală, de instituțiile și practicile ei, să poată configura o lume liberă de dominare de gen.

(Adaptat după M. Miroiu, Lexicon feminist)

Matriarhatul este interpretat, conform interpretării comune, ca un sistem social în cadrul căruia femeile domină bărbații. O serie de istorici feminiști argumentează că matriarhatul desemnat ca „oglindă a patriarhatului” nu ar fi existat niciodată, deși acceptă că matriarhatul reprezintă sistemul social normativ al vechii Europe (7000-3500 î.Hr.), caracterizat printr-o construcție ideologică definită prin armonie, uniune relațională și mutualitate.

(Adaptat după A. Jugaru, Lexicon feminist)

Feminismul, în sens larg, reprezintă pledoaria pentru drepturile femeilor din raționamentul că a) femeile sînt sistematic aservite (oprimate); b) relațiile de gen nu sînt naturale și neschimbătoare; ele nedreptățesc femeile; se impune o angajare politică pentru schimbarea lor. Ca mișcare a femeilor, „feminism înseamnă recunoașterea faptului că, indiferent de timp și spațiu, femeile și bărbații sînt inegali în privința puterii pe care o au, atît în societate cît și în viața personală, precum și corolarul acestei recunoașteri: faptul că femeile și bărbații ar trebui să fie egali.”

(Apud M. Miroiu, Lexicon feminist)

Emancipare – eliberarea femeii de sub dependența de orice fel a bărbaților și, ca rezultat, dobîndirea independenței și libertății juridice, economice, morale și culturale. Noțiunea a apărut în timpul Marii Revoluții franceze și s-a răspîndit pe larg în Europa, SUA, Rusia în sec. al XIX-lea.

 

Sursa: http://prodidactica.md

 

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României

Back to Top