Community. Intelligence. Development.

Proiecte in implementare

Aug 22, 2018

Tipologia inovarii



 Tipologia inovarii 

 

 

Inovarea este peste tot, produsele şi tehnologiile

noi reprezintă doar partea vizibilă a aisbergului.

 

Cele mai multe aplicaţii în domeniul inovării au fost sub formă de produse şi tehnologii noi, dar valenţele inovării sunt mai largi. Există o largă recunoaştere că ideile noi pot transforma orice activitate, orice parte a lanţului valorii, produsele şi serviciile reprezentând doar partea vizibilă a aisbergului. În percepţia comună, inovarea este asociată cu progresul tehnic, care a fost de-a lungul vremii motorul dezvoltării societăţii. Apariţia automobilului, a telefonului, a calculatoarelor reprezintă doar câteva exemple de inovare tehnică cu un impact major asupra mediului economic şi civilizaţiei. Dar inovarea nu se limitează la crearea de produse şi tehnologii noi (inovare tehnică), ci are materializări multiple, atât în cadrul organizaţiilor cât şi în societate.
 
În cadrul organizaţiilor, este tot mai mare ponderea acţiunilor de inovare orientate spre introducerea unor metode moderne în logistică, marketing, managementul resurselor umane şi alte domenii funcţionale, contribuind la obţinerea de avantaje competitive durabile. Crearea unui nou sistem de servire de către McDonalds, dezvoltarea sistemului de producţie Toyota - care a revoluţionat industria auto, regândirea lanţului de aprovizionare - care a plasat compania Dell ca lider pe piaţa computerelor, sunt doar câteva exemple care subliniază multitudinea faţetelor inovării. Diversitatea formelor de inovare a înregistrat o creştere semnificativă în ultimul sfert de veac.
 
În prezent, axele prioritare de schimbare sunt definite în termeni de calitate, responsabilitate socială, dezvoltare durabilă, concepte asociate unor schimbări majore ale proceselor de afaceri. De asemenea, s-au extins şi diversificat procesele de inovare la nivelul societăţii, orientate spre introducerea de noi strategii, concepte, idei şi organizaţii care se adresează nevoilor sociale – de la piaţa muncii şi condiţiile de lucru, până la educaţie, sănătate şi dezvoltare comunitară. Sintagma “inovare socială” este expresia asociată acestor schimbări, al căror scop este creşterea calităţii vieţii sau rezolvarea unor probleme sociale (Stănescu, 2009; Zamfir, 2009).
 
În prima jumătate a secolului trecut, economistul austriac Joseph Schumpeter distingea cinci cazuri de inovare: fabricarea de produse noi, introducerea metodelor de producţie noi, deschiderea de debuşee noi de desfacere, realizarea unei noi forme de organizare, descoperirea unor noi surse de materii prime (Croitoru, 2012; Žižlavsky, 2013). Această viziune asupra fenomenului inovării nu se deosebeşte prea mult de clasificarea inovării după natura fenomenelor la care se referă adoptată în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), care diferenţiază următoarele patru categorii (Manualul Oslo, 2005): o inovarea de produs: reprezintă crearea unui produs nou sau îmbunătăţit în ceea ce priveşte caracteristicile tehnico-funcţionale, componentele, materialele, uşurinţa în exploatare sau alte caracteristici funcţionale;
  • inovarea de produs: reprezintă crearea unui produs nou sau îmbunătăţit în ceea ce priveşte caracteristicile tehnico-funcţionale, componentele, materialele, uşurinţa în exploatare sau alte caracteristici funcţionale;
  • inovarea de proces: se referă la dezvoltarea unei tehnologii de producţie sau de livrare, nouă sau îmbunătăţită în privinţa metodelor de lucru şi a echipamentelor;
  • inovarea de marketing: reprezintă introducerea unei noi metode de marketing, o schimbare relevantă privind aspectul, ambalajul, distribuţia sau promovarea produsului;
  • inovare organizaţională: se referă la implementarea unor metode noi de organizare şi gestiune, cu efecte asupra procesului de afacere şi relaţiilor externe ale firmei. Ultima categorie include şi inovarea în management, care apare ca o categorie distinctă în unele clasificări (Hamel, 2006).
 
Delimitarea acţiunilor de inovare după natura lor nu are un caracter absolut, introducerea noului având efecte ramificate, în cele mai multe cazuri. Astfel, asimilarea în fabricaţie a unor produse cu totul noi - de exemplu, fabricaţia telefoanelor mobile în locul celor clasice, presupune implementarea unor noi tehnologii de fabricaţie. Legătura produstehnologie este şi mai puternică în domeniul serviciilor. De exemplu, serviciul de televiziune IPTV (abreviere de la Internet Protocol Televiziune), asimilat în ultimul deceniu de firmele din domeniul telecomunicaţiilor, este un serviciu de televiziune care se bazează pe tehnologii internet. Totodată, sunt greu de delimitat schimbările tehnologice de cele sociale, în sensul că folosirea unor tehnologii noi impune adesea schimbări radicale în organizarea muncii, în sistemul de evaluare şi de recompensare a personalului. Tendinţa din ultimele decenii este de creştere a ponderii schimbărilor de amploare, care integrează inovări tehnice, organizatorice şi sociale (Hammer & Chumpy, 1995; Popescu, 2001; Popescu & Limbăşan, 2013).
 
Transformările complexe pentru implementarea în organizaţii a inovării deschise sunt reprezentative în acest sens. În multe cazuri, aceste schimbări produc beneficii pentru societate în ansamblul ei, având un impact pozitiv asupra calităţii vieţii la scară planetară.
 
Cele mai sugestive exemple sunt transformările generate de apariţia internetului, care a dus la dezvoltarea unui tip nou de comunităţi socio-umane, asigurând suportul principal pentru expansiunea globală organizării “de tip reţea”.
 
Noua organizare socială, dezvoltată în special la nivel virtual, are efecte din ce în ce mai vizibile în sfera deciziilor economice, a competiţiei pe diverse pieţe şi a economiei globale. Din exemplele de mai sus se înţelege că inovarea este un concept multidimensional, cu materializări şi efecte diverse şi interdependente.
Un alt criteriu de clasificare a inovării este gradul de noutate al soluţiilor aplicate, deosebindu-se două mari categorii: inovarea incrementală şi inovarea radicală.
 
Inovarea incrementală (incremental innovation) constă în îmbunătăţiri ale produselor şi proceselor existente, stimulii introducerii noului provenind de regulă de la piaţă (market-pull model). De exemplu, în informatică, puterea microprocesoarelor şi dimensiunea memoriei s-au dublat din doi în doi ani, începând cu 1985, iar în domeniul auto, între anii ’50 – ’80 s-a realizat îmbunătăţirea continuă a randamentului la motoarele clasice, fără a se modifica concepţia lor constructivă.
 
Inovarea radicală (breakthrough innovation) se referă la introducerea unor soluţii absolut noi, bazate pe invenţii (technology push model). Apariţia radioului, a televizorului, a calculatoarelor, a copiatoarelor reprezintă doar câteva exemple ilustrative. Aceste produse nu au apărut ca răspuns la nevoile pieţei, căci înainte de a fi realizate nu existau problemele pe care noile produse le pot rezolva. În aceste cazuri, tehnologiile noi generează nevoi care înainte nu existau. Este sugestiv în acest sens exemplul prezentat mai jos, referitor la apariţia şi succesul comercial al maşinilor de copiat documente, cunoscute sub denumirea de xerox. La sfârşitul anilor ’40, Chester Carlson a patentat invenţia privind copierea documentelor prin electrofotografiere, care a devenit ulterior un mare succes comercial, sub denumirea de xerox. Carlson a oferit invenţia sa la peste 20 de companii, toate manifestând reticenţă. Una dintre aceste companii a fost IBM, care a ajuns la concluzia că, şi dacă revoluţionara maşină ar înlocui 100% tehnicile utilizate la acea dată pentru copierea documentelor (indigo, heliografe etc.), tot nu s-ar recupera investiţiile necesare pentru achiziţionarea maşinii.
 
Acum ştim că puterea copiatoarelor nu stă în a înlocui hârtia de indigo şi alte tehnologii de copiere existente. Apariţia xeroxului a creat o piaţă pentru copierea uşor accesibilă, care nu exista înainte: înainte de inventarea xerografiei, oamenii nu considerau necesară realizarea unui număr mare de copii ale aceluiaşi document, apreciind că nu merită să investeşti atâţia bani numai pentru a înlocui hârtia de indigo. Maşina de multiplicat documente prin electrofotografiere a fost realizată de Haloid, o firmă mică, producătoare de hârtie fotografică. Haloid a găsit un nume mai potrivit pentru noul procedeu, “xerografie” (“scriere uscată”, în lb. greacă), a creat prima "maşină xerox" şi s-a rebotezat "Xerox Company". Succesul a fost fulgerător. (Sursa: The Story of Xerography, http://www.xerox.com/)
 
Cazul de mai sus nu este singular: majoritatea produselor noi au fost respinse în momentul apariţiei lor, pentru ca apoi să cucerească lumea, afectând vieţile oamenilor într-un mod pe care nimeni nu îl credea posibil.
 
In strânsă legătură cu gradul de noutate, este clasificarea după complexitatea schimbărilor asociate introducerii noului. Nivelul complexităţii proceselor de schimbare este elementul ce diferenţiază inovarea de procesele de îmbunătăţire, care, după unele opinii, nu se confundă.
 
Din perspectiva managementului organizaţiei, diferenţele dintre îmbunătăţire şi inovare se referă la următoarele aspecte (Davenport, 1993, p.10; Popescu, 2001, p.21-22):
- organizarea proceselor de schimbare: programele de îmbunătăţire sunt în general aplicate în cadrul structurilor existente şi presupun schimbări în procese de mică întindere sau la nivelul locului de muncă; inovarea, în schimb, presupune o abordare mai largă, adesea transdepartamentală.
- planificarea proceselor de schimbare: în cazul îmbunătăţirii, iniţiativa poate veni de la operatori sau de la nivelurile inferioare ale managementului; procesul de inovare tipic este de sus în jos, cerând o coordonare la nivelurile superioare de conducere, care dispun de informaţiile necesare şi de puterea de a impune alocarea resurselor necesare.
- conducerea oamenilor: procesul de îmbunătăţire poate începe imediat după ce sunt identificate problemele, nu necesită schimbări majore în ceea ce priveşte competenţele şi atitudinile oamenilor; în cazul inovării, finalizarea cu succes a procesului de inovare presupune adaptarea comportamentelor organizaţionale şi ale oamenilor la noul sistem, dezvoltarea unor noi abilităţi şi atitudini la cei afectaţi de schimbare.
 
Adesea linia de demarcaţie dintre cele două categorii de procese de schimbare - bazate pe inovare, respectiv îmbunătăţire - se estompează. Cu toate acestea, se face delimitarea lor nu doar în plan practic, ci şi în mediul academic, fiind abordate ca domenii de studiu distincte.
 
Disciplina ,,Managementul inovării”, tot mai vizibilă în oferta educaţională a ultimului deceniu, se referă la schimbările complexe, în timp ce realizarea schimbărilor de mai mică amploare este o temă dezvoltată în cadrul cursurilor de “Managementul calităţii”. Această abordare îşi are originea în filosofia japoneză, care diferenţiază îmbunătăţirea continuă, “pas cu pas” (sau Kaizen – în lb. japoneză) de îmbunătăţirea performanţelor prin inovare (Kairyo) (Imai, 1986, p.23-41; Popescu, 2010, p.25).
 
În ultimele decenii s-a pus accent pe îmbunătăţirea continuă, care a devenit un element esenţial al strategiilor promovate de organizaţiile de pretutindeni. Aplicarea standardelor internaţionale pentru sisteme de management al calităţii (seria ISO 9000), începând din anii ’90 ai secolului trecut, a sprijinit dezvoltarea mecanismelor manageriale pentru ca activitatea desfăşurată în cadrul organizaţiilor să fie din zi în zi mai bună. În cadrul organizaţiilor orientate spre calitate, îmbunătăţirea activităţii se face pe baza unui program continuu, susţinut de management, şi aplicând diverse metode. Condiţia de bază este adoptarea filozofiei şi principiilor Kaizen în întreaga organizaţie. Dar îmbunătăţirea astfel realizată se dovedeşte insuficientă pentru a asigura menţinerea şi îmbunătăţirea poziţiei concurenţiale a organizaţiei. Obţinerea unui succes durabil presupune ca organizaţiile să realizeze, în mod sistematic, trecerea la niveluri noi de performanţă, prin inovare (Popescu, 2013, p.46).
 
In concluzie, trebuie subliniat că cele două forme de îmbunătăţire a performanţelor nu se exclud, îmbunătăţirea “pas cu pas” şi inovarea reprezentând două dimensiuni complementare ale sistemelor moderne de management, asociate cu preocuparea pentru atingerea excelenţei şi existenţa durabilă a organizaţiei. Dr. Timmerman, manager la cunoscuta firmă de consultanţă Gallup, afirmă că “inovarea reprezintă noua frontieră pentru calitate, de care depinde adaptarea organizaţiilor la cerinţe noi” (Business Journal, 2014).

Sursa: http://www.unitbv.ro

 

Expert antreprenoriat:

Sandu Sorin

 
 

 

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României

Back to Top